30 decembrie 2007. 60 de ani de cînd a abdicat regele. 60 de ani de cînd sărbătorim, sau ar mai trebui să sărbatorim Ziua Republicii...
În fine... Înainte de 1989 se sărbătorea această zi, a Republicii, iar în cinstea acestei zile se organiza un spectacol festiv. Îmi lipsesc motivele pentru care din ce în ce mai puţin pe scenă, în asemenea momente nu mai apăreau actori. Poate funcţionau şi eschivele, sau pentru faptul ca se facea muncă voluntară... Sau poate că pentru că, după 1982, ,,coana Leana'' a intervenit pentru a sista orice subvenţie de la stat pentru artă, iar actorii primeau salariu după încasările care le avea teatrul. Cred că din acelaşi motiv, încasările, era şi frigul din sălile de spectacol: nu te puteai dezbraca de hainele groase ca sa stai comod la un spectacol. Erai ca-n gară, aşteptând trenul.
Deci trebuia realizat spectacolul... Asfel partidul şi sindicatul de la întreprindere, au primit sarcină ca sa fie trimişi membrii brigăzii la Casa de Cultura a Sindicatelor, în data de ... la ora de... , unde regizorul însărcinat cu realizarea spectacolului, a dat tuturor o proba de dicţie, de citirea unui text. Dintre toţi, desigur mulţi veniţi puţin chemaţi, au ramas vreo 4-5, printre care şi Doru Peană. Apoi fiecare a primit textul, s-a facut o repetiţie, s-au dat indicatzii regizorale şi, într-un târziu, înfriguraţi, am plecat pe la casele noaste.
O nouă repetiţie--aceeaşi sală neluminată şi neîncălzită, pe aceeaşi scenă îngheţată şi abia luminata de două căldari, încât abia putei citi textul: se făcea economie. Înainte de repetiţia generală, regizolul a avut o idee genială (sigur a fost indusă) : să ne îmbrace în muncitori, ţărani şi gărzi patriotice, constructori şi în acelaşi timp apărători ai al cuceririlor revoluţionare ale socialismului multilateral dezvoltat. Recuzita? Urma să mergem la partid şi la sindicat şi să ne dea uniforme de garzi patriotice, salopete... Nimic din ceea ce am primit nu a fost pe măsura noastră: cine să se ocupe de tine înainte de Crăciun când toată lumea alerga după brad sau facea eforturi cu aprovizionarea sau tăia porcul pe unde apuca? Aşa că din câţi am fost la început, trei care am mai rămas până la urmă am primit două uniforme de gărzi şi un un costum popular de la Juni. Nu puteai comenta o astfel dispoziţie, că nu ştiai de unde vine şi nici nu ştiai ce poţi păţi sau de unde o iei în freză. Important era să-i determinăm să renunţe la idee.
Pentru eficienţă, repetiţia generală se făcea pe bucaţi, partea comună a repetiţiei fiind fanfara garnizoanei care trebuia să ştie intrările pentru fiecare bucată muzicală. Am încercat să vorbim cu regizorul şi să schimbăm ideea de a fi îmbrăcaţi cum ni se comunicase, dar acesta şi-a declinat responsabilitatea. Atunci facem şi noi in aşa fel încât să nu fim acuzaţi de cine ştie ce şi ne îmbrăcăm cum putem. Celălalt prieten la 1,90m înălţime, nu reuşeşte să pună pe el decât un veston neîncheiat pe sub care avea un pulover pe gît şi basca de la gărzi . Eu, la 185 cm, am reuşit să trag peste pantalonii evazaţi o pereche mai largă şi mai scurtă de la uniforma de gărzi, astfel că de la jumatatea gambei unde se terminau pantalonii de gărzi continuau pantalonii evazaţi, iar ca sa nu-mi fie frig, nu am renunţat la geaca din piele de iepure şi la basca de lînă tricotată care semăna cu cea de la gărzi dar era mai mare. Urma Doru care era cam de 1,65 m, căruia aproape că i s-a potrivit costumul popular: iţarii mai lungi, indoiţi de la pantofi în sus de un lat de palmă. Cămeşoiul cu poale plisate, era o leacă mai lunguţ, îi ajungea până la genunchi, iar brâul tricolor care-i strângea mijlocul adunase spre partea din spate cîteva pliseuri în plus, astfel încât cămaşa îi stătea la spate ca o coadă. Desigur cămeşoiul fusese luat peste un pulover care ieşea în în evidenţă prin tăietura gâtului de la cămaşă, iar peste ilicul de culoare neagră pus peste cămaşa populară, trona geaca lui deschisă în faţă. Doru era un tip jovial, tot timpul vesel, glumeţ şi-şi purta cu dezinvoltură calviţia timpurie: o ,,cărare multilateral dezvoltată" care era parţial mascată cu o şuviţă de păr mai lungă aşa cum era şi moda prezidenţială până acum vreo doi ani! Trebuia să poarte şi o pălărie specifcă costumului popular din Mărginime: neagră cu calotă rotundă şi boruri mici.
Buun! Toată lumea, suflând în mîini sau ascunzind cîte o ţigară în căuşul palmelor pe la intrările în scenă, aştepta monstrul cel mai de temut, hidra cu ,,enşpe capete'', delegaţia care taie şi spânzură şi care va viziona şi care va hotărâ ce rămâne şi ce iese din spectacol. Muzicanţii militari de la fanfară, cu muştiucele de la alămuri prin buzunare ca să le ţină calde, era aşezată chiar de unde se termina scena, în spaţiul dintre scenă şi primul rînd. Astfel, cei de la propagandă care aveau de grijă să nu se aducă prejudicii statului socialist dar mai ales cuplului prezidenţial, s-au aşezat la mijlocul sălii unde lumina de pe scenă ajungea mai greu, iar mai în faţă, regizorul. Şi începe repetiţia generală ...cu intrări..., cu ieşiri... totul perfect. Trebuie să spun că pe măsură cei care ieşeau din scenă se aşezau în primele rînduri din sală, cele din spatele fanfarei astfel că primele rînduri erau deja pline cu participanţii la spectacol: nu le era permis să plece acasă pentru că trebuia aflată decizia comisiei. Şi apoi altfel spui un text sau nişte versuri publicului decât unor scaune goale.
Vine şi rîndul nostru..., înfriguraţi, flămânzi, ajunşi de o anumită lehamite. Noi ştiam intrarea pe care o avea fafara militară înaintea noastră şi primul care intră e prietenul: ceva nou în peisajul de până atunci al spectacolului. Apare o oarecare rumoare în primele rânduri, o mişcare în rândul fanfarei care îşi aşeza comod instrumentele dar capul fiecaruia din sală îl urmăreau pe prieten care intra spunîndu-şi textul dintr-o parte a scenei şi se oprea în cealaltă parte a scenei, în avanscenă. Le captase atenţia şi cu ceea ce spunea, şi cum spunea, iar amîndouă acestea care nu era în concordanţă cu ţinuta pestriţă dădeau de înţeles invers. Am urmat eu, urmînd acelaşi traseu ca şi prietenul: ,,patosul revoluţionar patriotic'' coroborat cu ţinuta pestriţă trecea dincolo de rampă şi ajungea ironic să provoace râsete înăbuşite de frica hidrei din mijlocul sălii.
A urmat Doru. Nu ştiu care au fost motivele, dar la această repetiţie a intrat în scenă fără căiţă, etalându-şi cărarea multilateral dezvoltată în lumina reflectoarelor mai puternice parcă de această dată. Intrarea şi-o face din partea opusă intrării noaste şi se opreşte în faţa fanfarei la o jumătate de metru. Asistenţa e înmărmurită de apariţia omuleţului jovial care îşi spune versurile patriotice uşor aplecat spre înainte, oamenilor din faţa sa cu răbdarea unui tată iubitor care-şi educă pruncul spunîndu-i că un cui, ,,ăsta de mîncare nu-i''. Continuând, lui Doru i se desprinde de pe cap şuviţa de păr care se mişca în ritmul sublinierilor versurilor pe care le făcea cu capul, cu braţele. Chicotele asistenţei sunt cu greu înăbuşite. Capelmaistrul, care-l urmărise până atunci, ştiind că se apropie sfârşitul versurilor, se întoarce spre fanfara, ridică bagheta: fanfara e pregătită să continue cu următorul cântec. Doru încheie rămânând nemişcat cu şuviţa atârnându-i până sub bărbie. Cei din sală izbucnesc în râs, noi-la fel, capel maistru coboară bagheta şi fanfara apucă să producă prima notă muzicală, corectă. În următorul moment, toţi acei muşchi ai feţei suflătorilor care compun prin contracţie poziţia corectă a buzelor pe ambuşură, muştiuc şi pliscoi, din cauza râsului se relaxează, şi fanfara scoate un sunet pe care nu pot să-l descriu: a bufnit şi ea în râs nemaiputând cânta. A fost aceeaşi situaţie ca atunci când eşti cu gura plină de zahăr, de suc sau de mâncare şi te bufneşte brusc râsul: ei erau cu gura plină de instrumente.
Şi astfel, am primit acceptul să intrăm în spectacol cu costumele de la brigadă pantaloni maro şi sacou bej, care erau făcute pe măsura fiecaruia, şi arătam civilizat într-un spectacol care se voi să fie serios.
În fine... Înainte de 1989 se sărbătorea această zi, a Republicii, iar în cinstea acestei zile se organiza un spectacol festiv. Îmi lipsesc motivele pentru care din ce în ce mai puţin pe scenă, în asemenea momente nu mai apăreau actori. Poate funcţionau şi eschivele, sau pentru faptul ca se facea muncă voluntară... Sau poate că pentru că, după 1982, ,,coana Leana'' a intervenit pentru a sista orice subvenţie de la stat pentru artă, iar actorii primeau salariu după încasările care le avea teatrul. Cred că din acelaşi motiv, încasările, era şi frigul din sălile de spectacol: nu te puteai dezbraca de hainele groase ca sa stai comod la un spectacol. Erai ca-n gară, aşteptând trenul.
Deci trebuia realizat spectacolul... Asfel partidul şi sindicatul de la întreprindere, au primit sarcină ca sa fie trimişi membrii brigăzii la Casa de Cultura a Sindicatelor, în data de ... la ora de... , unde regizorul însărcinat cu realizarea spectacolului, a dat tuturor o proba de dicţie, de citirea unui text. Dintre toţi, desigur mulţi veniţi puţin chemaţi, au ramas vreo 4-5, printre care şi Doru Peană. Apoi fiecare a primit textul, s-a facut o repetiţie, s-au dat indicatzii regizorale şi, într-un târziu, înfriguraţi, am plecat pe la casele noaste.
O nouă repetiţie--aceeaşi sală neluminată şi neîncălzită, pe aceeaşi scenă îngheţată şi abia luminata de două căldari, încât abia putei citi textul: se făcea economie. Înainte de repetiţia generală, regizolul a avut o idee genială (sigur a fost indusă) : să ne îmbrace în muncitori, ţărani şi gărzi patriotice, constructori şi în acelaşi timp apărători ai al cuceririlor revoluţionare ale socialismului multilateral dezvoltat. Recuzita? Urma să mergem la partid şi la sindicat şi să ne dea uniforme de garzi patriotice, salopete... Nimic din ceea ce am primit nu a fost pe măsura noastră: cine să se ocupe de tine înainte de Crăciun când toată lumea alerga după brad sau facea eforturi cu aprovizionarea sau tăia porcul pe unde apuca? Aşa că din câţi am fost la început, trei care am mai rămas până la urmă am primit două uniforme de gărzi şi un un costum popular de la Juni. Nu puteai comenta o astfel dispoziţie, că nu ştiai de unde vine şi nici nu ştiai ce poţi păţi sau de unde o iei în freză. Important era să-i determinăm să renunţe la idee.
Pentru eficienţă, repetiţia generală se făcea pe bucaţi, partea comună a repetiţiei fiind fanfara garnizoanei care trebuia să ştie intrările pentru fiecare bucată muzicală. Am încercat să vorbim cu regizorul şi să schimbăm ideea de a fi îmbrăcaţi cum ni se comunicase, dar acesta şi-a declinat responsabilitatea. Atunci facem şi noi in aşa fel încât să nu fim acuzaţi de cine ştie ce şi ne îmbrăcăm cum putem. Celălalt prieten la 1,90m înălţime, nu reuşeşte să pună pe el decât un veston neîncheiat pe sub care avea un pulover pe gît şi basca de la gărzi . Eu, la 185 cm, am reuşit să trag peste pantalonii evazaţi o pereche mai largă şi mai scurtă de la uniforma de gărzi, astfel că de la jumatatea gambei unde se terminau pantalonii de gărzi continuau pantalonii evazaţi, iar ca sa nu-mi fie frig, nu am renunţat la geaca din piele de iepure şi la basca de lînă tricotată care semăna cu cea de la gărzi dar era mai mare. Urma Doru care era cam de 1,65 m, căruia aproape că i s-a potrivit costumul popular: iţarii mai lungi, indoiţi de la pantofi în sus de un lat de palmă. Cămeşoiul cu poale plisate, era o leacă mai lunguţ, îi ajungea până la genunchi, iar brâul tricolor care-i strângea mijlocul adunase spre partea din spate cîteva pliseuri în plus, astfel încât cămaşa îi stătea la spate ca o coadă. Desigur cămeşoiul fusese luat peste un pulover care ieşea în în evidenţă prin tăietura gâtului de la cămaşă, iar peste ilicul de culoare neagră pus peste cămaşa populară, trona geaca lui deschisă în faţă. Doru era un tip jovial, tot timpul vesel, glumeţ şi-şi purta cu dezinvoltură calviţia timpurie: o ,,cărare multilateral dezvoltată" care era parţial mascată cu o şuviţă de păr mai lungă aşa cum era şi moda prezidenţială până acum vreo doi ani! Trebuia să poarte şi o pălărie specifcă costumului popular din Mărginime: neagră cu calotă rotundă şi boruri mici.
Buun! Toată lumea, suflând în mîini sau ascunzind cîte o ţigară în căuşul palmelor pe la intrările în scenă, aştepta monstrul cel mai de temut, hidra cu ,,enşpe capete'', delegaţia care taie şi spânzură şi care va viziona şi care va hotărâ ce rămâne şi ce iese din spectacol. Muzicanţii militari de la fanfară, cu muştiucele de la alămuri prin buzunare ca să le ţină calde, era aşezată chiar de unde se termina scena, în spaţiul dintre scenă şi primul rînd. Astfel, cei de la propagandă care aveau de grijă să nu se aducă prejudicii statului socialist dar mai ales cuplului prezidenţial, s-au aşezat la mijlocul sălii unde lumina de pe scenă ajungea mai greu, iar mai în faţă, regizorul. Şi începe repetiţia generală ...cu intrări..., cu ieşiri... totul perfect. Trebuie să spun că pe măsură cei care ieşeau din scenă se aşezau în primele rînduri din sală, cele din spatele fanfarei astfel că primele rînduri erau deja pline cu participanţii la spectacol: nu le era permis să plece acasă pentru că trebuia aflată decizia comisiei. Şi apoi altfel spui un text sau nişte versuri publicului decât unor scaune goale.
Vine şi rîndul nostru..., înfriguraţi, flămânzi, ajunşi de o anumită lehamite. Noi ştiam intrarea pe care o avea fafara militară înaintea noastră şi primul care intră e prietenul: ceva nou în peisajul de până atunci al spectacolului. Apare o oarecare rumoare în primele rânduri, o mişcare în rândul fanfarei care îşi aşeza comod instrumentele dar capul fiecaruia din sală îl urmăreau pe prieten care intra spunîndu-şi textul dintr-o parte a scenei şi se oprea în cealaltă parte a scenei, în avanscenă. Le captase atenţia şi cu ceea ce spunea, şi cum spunea, iar amîndouă acestea care nu era în concordanţă cu ţinuta pestriţă dădeau de înţeles invers. Am urmat eu, urmînd acelaşi traseu ca şi prietenul: ,,patosul revoluţionar patriotic'' coroborat cu ţinuta pestriţă trecea dincolo de rampă şi ajungea ironic să provoace râsete înăbuşite de frica hidrei din mijlocul sălii.
A urmat Doru. Nu ştiu care au fost motivele, dar la această repetiţie a intrat în scenă fără căiţă, etalându-şi cărarea multilateral dezvoltată în lumina reflectoarelor mai puternice parcă de această dată. Intrarea şi-o face din partea opusă intrării noaste şi se opreşte în faţa fanfarei la o jumătate de metru. Asistenţa e înmărmurită de apariţia omuleţului jovial care îşi spune versurile patriotice uşor aplecat spre înainte, oamenilor din faţa sa cu răbdarea unui tată iubitor care-şi educă pruncul spunîndu-i că un cui, ,,ăsta de mîncare nu-i''. Continuând, lui Doru i se desprinde de pe cap şuviţa de păr care se mişca în ritmul sublinierilor versurilor pe care le făcea cu capul, cu braţele. Chicotele asistenţei sunt cu greu înăbuşite. Capelmaistrul, care-l urmărise până atunci, ştiind că se apropie sfârşitul versurilor, se întoarce spre fanfara, ridică bagheta: fanfara e pregătită să continue cu următorul cântec. Doru încheie rămânând nemişcat cu şuviţa atârnându-i până sub bărbie. Cei din sală izbucnesc în râs, noi-la fel, capel maistru coboară bagheta şi fanfara apucă să producă prima notă muzicală, corectă. În următorul moment, toţi acei muşchi ai feţei suflătorilor care compun prin contracţie poziţia corectă a buzelor pe ambuşură, muştiuc şi pliscoi, din cauza râsului se relaxează, şi fanfara scoate un sunet pe care nu pot să-l descriu: a bufnit şi ea în râs nemaiputând cânta. A fost aceeaşi situaţie ca atunci când eşti cu gura plină de zahăr, de suc sau de mâncare şi te bufneşte brusc râsul: ei erau cu gura plină de instrumente.
Şi astfel, am primit acceptul să intrăm în spectacol cu costumele de la brigadă pantaloni maro şi sacou bej, care erau făcute pe măsura fiecaruia, şi arătam civilizat într-un spectacol care se voi să fie serios.
