Brigada artistica

Baaaaaa injinerule!

2011-05-11T20:09:00.013+03:00

Aceasta insemnare as vrea sa fie un tribut adus celui care a fost Jean Constantin. Lui ,,Nea’’ Jean Constantin. Teoria lui ,,nea’’este expusa chiar de maestrul Jean Constantin intr-unul din rolurile din filmele in care a jucat: cel al unui soldat in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in temuta arma ,,vânători de munte’’, in care pretindea ca ceilalti sa i se adreseze cu ,,nea’’, ca semn de respect pentru vârsta lui, dar si ca recunoastere a meseriasului care ,,zăcea’’ in el. Înca de la aparitia celebrelor ,,BD’’-uri, in care juca rolul lui Patraulea, m-a cucerit. Cu ocazia unui spectacol pe care l-a avut în orasul nostru la vremea aceea, l-am recunoscut pe strada si am obţinut un autograf pe care l-am păstrat ca pe un trofeu. Iată-l, cel de mai jos. Corina Chiriac, in semn de respect, i-a sarutat mana in direct. Se intampla cu trei zile inainte de a împlini 81 de ani, în spectacolul omagial de la Mamaia.
Într-unul din spectacolele de la inceputuri care era dedicat Zilei Femeii, Willy şi Ovidiu au pus in scena un scheci al lui Jean pe care îl făcea împreuna cu Jonny Dimitriu. Asa cum am mai spus si in ,,La teatru cu bilete prin sindicat’’, in sala erau si colegi de serviciu care venisera sa ne vada pe noi, brigada artistica, pentru ca faimoasa echipă de dansuri populare Junii Sibiului o vazusera de foarte multe ori. Multi dintre ei faceau parte la vremea aceea din asa numitul personal TESA. Aceasta categorie de salariati ajunsese sa fie desconsiderata de catre conducerea intreprinderii punându-o sambata de la ora 12 sa mature trotuarul din faţa fabricii sau iarna ca il curete de zapada. Acestia ne transmiteau, inca din timpul repetiţiilor, ca abia asteapta sa ne vada in spectacol. Pe aceasta tema, cu desconsiderarea personanlului TESA, am avut si un text de brigada despre care sper ca sa ajung sa vorbesc la un momet dat.
Astfel, actorul fiind Willy, trebuia sa spuna o poezie in spectacol iar celalalt, Ovidiu, sufleorul care trebuia sa-i sufle poezia, asa… cu intonatie, ca la orice actor cu ştaif. Numai ca ,,sufleorul’’ era ,,luat si dus’’ de la locul faptei, cu ochii la lumea din sala, uita sa-i sufle ,,actorului’’ sau îi repeta la infinit primul vers ,,Păsărică păsărea…’’ Si se intampla până ,,actorul’’ îi atrăgea atentia ca sa dea pagina. Desigur aceasta ,,aminteală’’ degenera in reprosuri si apoi in epitete la adresa sufleorului: bindinar, boschetar, tabrist, funingine, aragaz cu patru ochi… sau ţi-ai mai pus si mobra aia pe ochi . ,,Sufleorul’’, tăcea chitic si înghitea, încerca sa nu se enerveze si mototolea in maine caietul in care chipurile era scrisa poezia. În timpul repetiţiilor, Willy punea mare suflet in scheci facea tot timpul niste ,,figuri’’ ca uneori îl umfla rasul pe Ovidiu. Le-am spus sa se asâmpere ca exista posibilitatea ca pe scena, in urma unui astfel de gest, sa le declanseze rasul pe scena. Si asa a si fost: Ovidiu a cedat primul. Dar nu voia sa arate asta straduidu-se din rasputeri sa nu rada: obrajii i se umflau periodic din cauza râsului. A ramas blocat cu respiratia taiata încât nici nu mai putea zice nimic, s-a intors putin cu spatele catre Willy si luându-l de martor pe un spectator arată cu degetul mare peste umăr Willy care astepta sa-i sopteasca. Acesta dă să înceapă din nou cu epitetele mimind o enervare suprema care pe Ovidiu il face sa bufneasca in ras, iar Wily bufneste si el in ras, râdeau dar nu prea stiau de ce (sau cel putin nu mai stiam noi de la arlechini). Iar sala râdea de ei, de moacele congeestionate de ras pe care le faceau aratindu-ese unul pe altul cu degetul. Stateau cu mâinele sprijinite pe genunchi respirind ingreunat din cauza rasului tragand cu coada ochilui unul la celalalt după care se declansa inca o serie de hăhăială. Initial am crezut ca au buctat-o, dar si-au revenit si au continuat scheciul.
Stiind că în publicul din sala vor fi si TESA, la una din repetitii, in punctul maxim al enervarii lui Willy cand il facea funingine, i-am lui Ovidiu ( ,,sufleorul’’) spus ca sa ,,bage’’ ca ,,injuratura suprema’’ :,, băăăăă injinerule’’! Willy reluand seria de epitete adresate si ajungand la ,,funingine’’, Ovidiu cu ,,mobra pe nas’’, privind pe deasupra ei spre semiintunericul salii, face o pauza si-in încremenirea salii in care se auzea fâlfâierea respiratiilor care nu au mai putut fi oprite, din inalţimea unui Everest, intorcând capul spre Willy decreteaza solemn: BĂĂĂĂĂ INJINERULE! In secunda imediat urmatoare toata sala izbucneste in ris, iar ropotul de aplauze îi împiedica sa continue.
Apoi finalul se precipita sufleorul revenindu-şi:
Păsărica, păsărea,
Păsărică, păsărea,
N-ai văzut pe mama mea?
,,Ba da – e la coadă la cafea’’, zice Ovidiu si iese din scena fugă.
Willy, din inertie da sa repete si se opreste brusc intorcandu-se spre locul unde Ovidiu nu mai era:
-Băăăăăă unde ai văzut tu cafea, spune-mi şi mie?
Ropotele de aplauze îi urmaresc pe cei doi spre disperarea Junilor care stateau si asteptau la arlechin sa isi faca numarul.

Este inutil sa adaug ca la vremea aceea nu se gasea cafea-cafeea, ci doar un amestec de cafea cu naut. Iar cafeau era ciugulita de fetele de la alimentara incit ramanea numai nautul.
Asa cum zicea si Bibanul intr-un scheci de la vremea aceea: ,,Daţi-mi o cafea cu 40% naut si restu’ pauza!’’

La teatru cu bilete prin sindicat

2011-04-21T14:52:00.010+03:00

Într-un episod din serialul ,,Midsomer Murders’’, inspectorul Barnaby era nemulţumit pentru ca trebuia sa mearga ,,musai ca de voie buna’’ la o piesa de teatru a lui Shakespeare în care juca fiica sa. Piesa dura vreo patru ore si trebuia sa stea pe o banca de piatra, situatie foarte nepotrivita pentru prostata sa. Si conchide caustic: ,,pe domnul Shakespeare nu-l caracterizeaza concizia’’.
Aceasta nemultumire a inspectorului mi-a declansat amintirile in legatura cu o sceneta în care la fel erau niste nemultumiri, innăbusite desigur. Sindicatul, care avea si un rol de culturalizare a maselor, printr-o persoana din comitet, facilita obtinerea de bilete la spectacolele de cinema si de teatru. La un moment dat am avut ,,coeficient de mutră’’ ca să primesc de la responsabilul sindical, niste bilete la un film bun care cica ar fi rulat cu casa-nchisă.
Şi iata ca, la un spectacol dedicat zilei de 8 Martie, partidu’ si cureaua lui de transmisie-sindicatu’, ne băgara in fata ca sa ne dam si noi pe scandura binei, sa fim ,,de rasul lumii’’ din întreprindere. Atunci am aflat ca Furdui Iancu ceruse o suma pe care sindicatu’ nu a mai vrut sa o plateasca atunci când a auzit partidu’ cat multi bani cerea. Acceptasera sa vina la spectacol Veta Biriş, Sava Negrean-Brudaşcu şi Laura Lavric. La repetiiţiile generale din ajunul spectacolului am aflat ca de fapt eram considerati ca ,,umplutura’’ de catre cei care trebuiau sa fie adevaratele vedete ale spectacolului: Junii, faimoasa si renumita echipa de dansuri populare, a maestrului Ion Macrea. Trebuia sa facem si noi acolo cevasilea pana ei isi schimbau costumele populare. Nu ne-a deranjat, noi ne-am facut treaba conform dictonului: daca tot nu ne platesc, macar sa o facem bine. Cu o palarie specifica arealului folcloric din zona, cu o camasa inflorata, cu o vesta sau pieptar din mărginime, cu un dermatograf cu care mi-am ingrosat ridurile fetei şi mi-am facut machiajul, cu putina apa pe mustaţă, sprancene si pe la timple peste care am pus un strat de talc, m-am transformat intr-un bătrân. Unuia din echipa de la Juni, i s-a parut ca momentele noastre dureaza prea mult si ca el statea prea mult la arlechin si ca la faima lui de dansator celebru nu i se cuvine atita asteptare, idee preluata de mai multi dintre juni. Bîrfa zicea ca atunci când JUNII au fost într-un turneu in Egipt, în urma unei invitatii a gazdelor de a vizita celebrele piramide, persoana în cauză ar fi spus: ,,…si ce sa vad acolo, niste chietre?’’ Dar Nelu, ,,responsabilul de la brigada’’ (ca noi astialalti eram iresponsabili), transant, le-a spus ca daca nu ne lasa sa facem asa cum vrem noi iesim din spectacol, pentru ca in sala erau si colegi si persoane din întreprindere care veneau sa ne vada pe noi, ca pe ei ii stiau de atita vreme incat s-au plictisit de ei. Maraind ca niste dulai certati de vocea aspra a stapanului (partidu’ si sindicatu’) au acceptat pentru ca au inteles ca nu putea face singuri spectacolul fara noi: nu se mai puteau schimba de costume.
Ideea si sceneta (reconstituita din ceea ce si-a amintit fiecare dintre noi si prelucrata ulterior) am prins-o ,,din zbor’’ la o intalnire din aceea de ,,râsete organizate’’ pe la care eram invitati, acele festivaluri de satira si umor. Umor-cand era bun, facut de amatori care aveau chemare si simt artistic şi omor-cand era facut de penibili, de unii care veneau sa faca asta cu surle si trambite, cu sula pusa-n coaste, la ordin. Cei de la care am ,,împrumutat’’ sceneta erau patru tipi din Bănie, care îi puneau la un loc pe Pat si Patason, Stan si Bran, imbracati in niste fracuri negre, cu marimi nepotrivite pentru ei, purtau tenisi, tricouri cu anchior. Erau cri-mi-nali, sau sa zic mortali, sau penali, sau ca sa zic cool pentru ca acum e trendi. Sau trendy?
Iară clasa muncitoare, care nu mergea in paradis (ca in filmul celebru) ci la teatru, mergea fara tragere de inima, din constrangere si fara sa-si lase problemele acasa sau la usa salii de spectacol. Rezolvarea anumitor cereri şi nevoi de-ale lor erau conditionate de mersul la spectacole pe care uneori nu le intelegeau: o repartitie pentru un apartament, pentru o butelie, pentru un bilet de odihna in sezon la mare. Rebusitu’, venit la teatru in locul nu stiu cui care-si rezolvase treaba si nu-l interesa teatrul, n-avea habar si nici treabă cu ce se petrece pe scenă, dezlega un careu in care era vorba despre Shakespeare si opera sa, iar când nu stia cuvântul din careu-citea cu voce tare definitiile si cerea ajutor vecinilor pronuntand neaos pă romaneste: S-H-A-K-E-S-P-E-A-R-E. Vorba lui Marin Moraru, fecior in casa lui Caratase, din ,,Actorul si salbaticii’’: ,,De şe umbli cu şioara vopsâtî? Monsieur scriim Monsieur şetim!’’ Bătrânul, navetist, fudul de urechi-nevoie mare, in colţul gurii cu un chiştoc stins de ,,Naţinală’’ sau de ,,Mărăşască’’, venise la teatru pentru ca avea nevoie de o butelie de aragaz, intreba peltic si cepeleag cu voce mare: ,,cat mai dureaza pin’ se termina ca tre’ să prinz trinu’ ca să dau apă la ghite, ha?’’. Isi uitase acasa ochelarii cu dioptrii ca fundurile de sifoane si nu intelegea de ce ,,ăla’’ de sub balcon nu-i declară dragostea ,,ăleilanlte’’ pentru că e mai frumoasă, mai inaltă si mai zveltă. Tânarul timid, cu mari carenţe in tentativa autodidactă despre piesa, cu o ureche la rebusit îi răspunde ,,Romeo şi Julieta’’ şi cu un ochi pe scena îi spune bătrânului că ,,aia e coloana de susţinere de la balconul fetii ăleia’’. ,,Zmecheru’ ’’ care chibiţa si comenta declaratia de dragoste de pe scena, avea raspunsuri la toate. Era un semidoct plin de pilde si invataminte retinute fractionat si puse cap la cap dupa precara sa inţelegere (cum ar fi ,,Castelul de dar nu se cauta la dinţi’’ sau ,,Paza bună trece, pietrele rămân’’), care zicea ca daca ar fi stiut, venea de-acasa cu scara ca să-l ajute pă ,,ăla’’ se se urce in balcon.
Sceneta, cu comic de limbaj, de situatie si calambururi, mergea inainte, sala plina ridea in hohote, care erau cea mai mare rasplata pentru zdroaba noastra si pentru umilinţele indurate. Iulica din primul rand, caruia la repezeala i-am lasat blitul si aparatul foto nemontat, intre doua declansari de blitz incerca sa-mi comunice oarece. După aia am aflat ca el facuse fotografii fără cablul declansator al blitului: apasa simultan cu un deget butonul blitului si cu altul pe butonul declansator al aparatului de fotografiat. Cat despre facut clarul pe aparat…se vede in fotografia de mai jos.
,,Norocul’’ a aparut după vreo doi sau chiar trei ani : un fotograf mai ,,profesionist'' facuse dintr-un alt spectacol de-al nostru-un fotomontaj pentru Casa de Cultura si m-a cautat sa-mi dea fotografia cea de şi mai sus. Stradania noastra fusese mai bine consemnata de astă dată..

Spectacol de 30 decembrie

2007-12-30T13:56:00.001+02:00

30 decembrie 2007. 60 de ani de cînd a abdicat regele. 60 de ani de cînd sărbătorim, sau ar mai trebui să sărbatorim Ziua Republicii...

În fine... Înainte de 1989 se sărbătorea această zi, a Republicii, iar în cinstea acestei zile se organiza un spectacol festiv. Îmi lipsesc motivele pentru care din ce în ce mai puţin pe scenă, în asemenea momente nu mai apăreau actori. Poate funcţionau şi eschivele, sau pentru faptul ca se facea muncă voluntară... Sau poate că pentru că, după 1982, ,,coana Leana'' a intervenit pentru a sista orice subvenţie de la stat pentru artă, iar actorii primeau salariu după încasările care le avea teatrul. Cred că din acelaşi motiv, încasările, era şi frigul din sălile de spectacol: nu te puteai dezbraca de hainele groase ca sa stai comod la un spectacol. Erai ca-n gară, aşteptând trenul.

Deci trebuia realizat spectacolul... Asfel partidul şi sindicatul de la întreprindere, au primit sarcină ca sa fie trimişi membrii brigăzii la Casa de Cultura a Sindicatelor, în data de ... la ora de... , unde regizorul însărcinat cu realizarea spectacolului, a dat tuturor o proba de dicţie, de citirea unui text. Dintre toţi, desigur mulţi veniţi puţin chemaţi, au ramas vreo 4-5, printre care şi Doru Peană. Apoi fiecare a primit textul, s-a facut o repetiţie, s-au dat indicatzii regizorale şi, într-un târziu, înfriguraţi, am plecat pe la casele noaste.

O nouă repetiţie--aceeaşi sală neluminată şi neîncălzită, pe aceeaşi scenă îngheţată şi abia luminata de două căldari, încât abia putei citi textul: se făcea economie. Înainte de repetiţia generală, regizolul a avut o idee genială (sigur a fost indusă) : să ne îmbrace în muncitori, ţărani şi gărzi patriotice, constructori şi în acelaşi timp apărători ai al cuceririlor revoluţionare ale socialismului multilateral dezvoltat. Recuzita? Urma să mergem la partid şi la sindicat şi să ne dea uniforme de garzi patriotice, salopete... Nimic din ceea ce am primit nu a fost pe măsura noastră: cine să se ocupe de tine înainte de Crăciun când toată lumea alerga după brad sau facea eforturi cu aprovizionarea sau tăia porcul pe unde apuca? Aşa că din câţi am fost la început, trei care am mai rămas până la urmă am primit două uniforme de gărzi şi un un costum popular de la Juni. Nu puteai comenta o astfel dispoziţie, că nu ştiai de unde vine şi nici nu ştiai ce poţi păţi sau de unde o iei în freză. Important era să-i determinăm să renunţe la idee.

Pentru eficienţă, repetiţia generală se făcea pe bucaţi, partea comună a repetiţiei fiind fanfara garnizoanei care trebuia să ştie intrările pentru fiecare bucată muzicală. Am încercat să vorbim cu regizorul şi să schimbăm ideea de a fi îmbrăcaţi cum ni se comunicase, dar acesta şi-a declinat responsabilitatea. Atunci facem şi noi in aşa fel încât să nu fim acuzaţi de cine ştie ce şi ne îmbrăcăm cum putem. Celălalt prieten la 1,90m înălţime, nu reuşeşte să pună pe el decât un veston neîncheiat pe sub care avea un pulover pe gît şi basca de la gărzi . Eu, la 185 cm, am reuşit să trag peste pantalonii evazaţi o pereche mai largă şi mai scurtă de la uniforma de gărzi, astfel că de la jumatatea gambei unde se terminau pantalonii de gărzi continuau pantalonii evazaţi, iar ca sa nu-mi fie frig, nu am renunţat la geaca din piele de iepure şi la basca de lînă tricotată care semăna cu cea de la gărzi dar era mai mare. Urma Doru care era cam de 1,65 m, căruia aproape că i s-a potrivit costumul popular: iţarii mai lungi, indoiţi de la pantofi în sus de un lat de palmă. Cămeşoiul cu poale plisate, era o leacă mai lunguţ, îi ajungea până la genunchi, iar brâul tricolor care-i strângea mijlocul adunase spre partea din spate cîteva pliseuri în plus, astfel încât cămaşa îi stătea la spate ca o coadă. Desigur cămeşoiul fusese luat peste un pulover care ieşea în în evidenţă prin tăietura gâtului de la cămaşă, iar peste ilicul de culoare neagră pus peste cămaşa populară, trona geaca lui deschisă în faţă. Doru era un tip jovial, tot timpul vesel, glumeţ şi-şi purta cu dezinvoltură calviţia timpurie: o ,,cărare multilateral dezvoltată" care era parţial mascată cu o şuviţă de păr mai lungă aşa cum era şi moda prezidenţială până acum vreo doi ani! Trebuia să poarte şi o pălărie specifcă costumului popular din Mărginime: neagră cu calotă rotundă şi boruri mici.

Buun! Toată lumea, suflând în mîini sau ascunzind cîte o ţigară în căuşul palmelor pe la intrările în scenă, aştepta monstrul cel mai de temut, hidra cu ,,enşpe capete'', delegaţia care taie şi spânzură şi care va viziona şi care va hotărâ ce rămâne şi ce iese din spectacol. Muzicanţii militari de la fanfară, cu muştiucele de la alămuri prin buzunare ca să le ţină calde, era aşezată chiar de unde se termina scena, în spaţiul dintre scenă şi primul rînd. Astfel, cei de la propagandă care aveau de grijă să nu se aducă prejudicii statului socialist dar mai ales cuplului prezidenţial, s-au aşezat la mijlocul sălii unde lumina de pe scenă ajungea mai greu, iar mai în faţă, regizorul. Şi începe repetiţia generală ...cu intrări..., cu ieşiri... totul perfect. Trebuie să spun că pe măsură cei care ieşeau din scenă se aşezau în primele rînduri din sală, cele din spatele fanfarei astfel că primele rînduri erau deja pline cu participanţii la spectacol: nu le era permis să plece acasă pentru că trebuia aflată decizia comisiei. Şi apoi altfel spui un text sau nişte versuri publicului decât unor scaune goale.

Vine şi rîndul nostru..., înfriguraţi, flămânzi, ajunşi de o anumită lehamite. Noi ştiam intrarea pe care o avea fafara militară înaintea noastră şi primul care intră e prietenul: ceva nou în peisajul de până atunci al spectacolului. Apare o oarecare rumoare în primele rânduri, o mişcare în rândul fanfarei care îşi aşeza comod instrumentele dar capul fiecaruia din sală îl urmăreau pe prieten care intra spunîndu-şi textul dintr-o parte a scenei şi se oprea în cealaltă parte a scenei, în avanscenă. Le captase atenţia şi cu ceea ce spunea, şi cum spunea, iar amîndouă acestea care nu era în concordanţă cu ţinuta pestriţă dădeau de înţeles invers. Am urmat eu, urmînd acelaşi traseu ca şi prietenul: ,,patosul revoluţionar patriotic'' coroborat cu ţinuta pestriţă trecea dincolo de rampă şi ajungea ironic să provoace râsete înăbuşite de frica hidrei din mijlocul sălii.

A urmat Doru. Nu ştiu care au fost motivele, dar la această repetiţie a intrat în scenă fără căiţă, etalându-şi cărarea multilateral dezvoltată în lumina reflectoarelor mai puternice parcă de această dată. Intrarea şi-o face din partea opusă intrării noaste şi se opreşte în faţa fanfarei la o jumătate de metru. Asistenţa e înmărmurită de apariţia omuleţului jovial care îşi spune versurile patriotice uşor aplecat spre înainte, oamenilor din faţa sa cu răbdarea unui tată iubitor care-şi educă pruncul spunîndu-i că un cui, ,,ăsta de mîncare nu-i''. Continuând, lui Doru i se desprinde de pe cap şuviţa de păr care se mişca în ritmul sublinierilor versurilor pe care le făcea cu capul, cu braţele. Chicotele asistenţei sunt cu greu înăbuşite. Capelmaistrul, care-l urmărise până atunci, ştiind că se apropie sfârşitul versurilor, se întoarce spre fanfara, ridică bagheta: fanfara e pregătită să continue cu următorul cântec. Doru încheie rămânând nemişcat cu şuviţa atârnându-i până sub bărbie. Cei din sală izbucnesc în râs, noi-la fel, capel maistru coboară bagheta şi fanfara apucă să producă prima notă muzicală, corectă. În următorul moment, toţi acei muşchi ai feţei suflătorilor care compun prin contracţie poziţia corectă a buzelor pe ambuşură, muştiuc şi pliscoi, din cauza râsului se relaxează, şi fanfara scoate un sunet pe care nu pot să-l descriu: a bufnit şi ea în râs nemaiputând cânta. A fost aceeaşi situaţie ca atunci când eşti cu gura plină de zahăr, de suc sau de mâncare şi te bufneşte brusc râsul: ei erau cu gura plină de instrumente.

Şi astfel, am primit acceptul să intrăm în spectacol cu costumele de la brigadă pantaloni maro şi sacou bej, care erau făcute pe măsura fiecaruia, şi arătam civilizat într-un spectacol care se voi să fie serios.

In amintirea celui care a fost Doru Peana!

2007-11-11T18:10:00.006+02:00

Am creat acest loc virtual, unde sper ca să se adune la discuţii terminabile sau interminabile, toţi cei care pe vremuri au fost ceea ce s-au numit ,,brigadieri''. Nu cei de la canal! Precizarea nu îi exclude pe ei, cei care au fost la canal, cei care aveau denumirea oficială de brigadieri. Noi, eram neoficiali!Mă aştept să fiu etichetat ca ,,nostalgic'' şi făcut în toate felurile de catre unii sau de către alţii, dar sunt pregătit şi pentru ce e bun dar şi pentru ce e rau. De ce? Pentru ca oamenii uita lucrurile bune. Şi aceasta Brigada artistica de agitaţie, aşa cum a fost ea denumita de către nomenclatura comunista, consider ca a fost un lucru bun, pe care democraţia postdecembrista a spart-o, a pulverizat-o, ca pe multe alte lucruri care au fost bune.Abia in ultima vreme, timid, am vazut unele iniţiative ale unor tineri din massmedia, care nu au ştiut ce-a fost bine şi ce-a fost rău înainte de 1989. Au pornit o acţiune de a discuta cu toţi cei care au trăit înainte de 1989 şi să împărăşască tot ceea ce li s-a părut afi demn de a fi categorisit ca ,,bun'' ! Dedic aceste rânduri, ca de altfel şi următoarele care vor să vie, fostului prieten şi coleg Doru Peană, ca de altfel şi tuturor sufletiştilor care acum nu mai sunt şi care din pasiune şi oleacă de ţăcăneală au ,,bătucit'' scîndura binelor adunaţi vrând nevrâd sub genericul ,,Cântarea României''